Autism. Moartea psihică a unui părinte.

Moartea psihica a părintelui copilului cu nevoi speciale...

În articolele anterioare, mai detaliat, unic și cu suflet, așa cum este scris de către colegi, vă puteți informa. Toate cele citite, oricum capătă o uniformitate, o previzibilitate obositoare.

Ai mai citit și într-un loc sau în altul, parcă aceleași lucruri, +- câte ceva.  Totuși, dacă ai plăcerea să ne vizitezi, aici ne găsești.

Dacă ai întrebări, ne întâlnim în videoconferință, tot prin acest site. Îmi scrii și eu programez evenimentul gratuit și fără obligativități de terapii ulterioare.

Să revenim...

Știu, nu te mai surprinde nimic din ce citești. Nu intr-atât. Cel puțin așa simți.

Parcă ai ști mai multe și decât un psiholog, logoped, terapeut comportamental, ocupațional, medic de specialitate și alții.

Citești despre domenii în care nu ai o pregătire prealabilă să înțelegi și adaptezi terminologia/cazuisticile pentru situația proprie. Tot ce găsești, încerci să modelezi pentru atenuarea aceleiași trăiri. E normal să simți să faci asta. 

E în natura ta de părinte să cauți și să nu te oprești, chiar dacă uneori, unele informații mai mult te încurcă. Tu, un simplu părinte cu studii, altele decât în științele psihicului și medicale, ai întrebări firești.

De la specialiști nu afli totuși ce vrei. Parcă vorbiți în limbi diferite. Ce întrebi și ce răspuns primești... Acesta este unghiul informațional mort al fiecărui părinte de copil special.  Nu vezi în jurul tău nimic, nu știi nici ce vine de după colț.

Tot nu ai răspunsurile necesare!

Nu găsești un loc unde să verși o lacrimă. Sau să spui un simplu „of”. Toată ziua au fost drumuri de făcut și toate, pică pe tine.

Ai mers la terapie, pe la magazin, mai o mâncare, o curățenie poate și ceva job. Și treaba cu job-ul va deveni ulterior delicată. Puterea ta va fi în mare parte direcționată către recuperare. Asta nu-ți mai dă timp de împlinire personală și profesională. Nu pe cât ai vrea.

Chiar dacă nu stai tu să faci terapie cu copilul, ești nevoit să aplici ce primești de la specialiști să lucrezi în mediu. Asta îți ia mult timp și energie, fiindu-ți dificil să faci și altceva. Nu ai timp nici să mori, cum s-ar spune.

Vei selecta oamenii, locurile, situațiile și centre de terapie... Rând pe rând centre, cabinete private de psihologie sau terapeuți. Unii veniți „pe sub mână” la domiciliu. Mulți îți vor pierde câte ceva.

Am spune că se pierd banii dar cel mai mult anii! Anii în care un număr mai mare de repetiții, o structură bine pusă la punct, ar fi venit mânușă cu fereastra de oportunități. Sunt oportunități de învățare chiar și la o afectare profundă și uneori, pe nedrept, sunt irosite.

Nu vei mai ști care specialist e mai bun, la care s-au văzut rezultate și la care nu. Te întrebi, „al meu când va vorbi?” „O să treacă treaba asta?“ „Ce pastile se dau, injecțiile acelea au fost bune?" „Dar uleiurile esențiale?“„ Dar transplantul de celule stem?“ „Dar neurofeedback?“

Tot dai scroll obsesiv și te prinde dimineața printre comentarii de pe grupuri. Uneori ești activ și poate mai descarci către un utilizator ceva din tensiunea zilei ce a trecut. Alteori ești doar martor.  Îți iei „popcornul” virtual și te iei cu lectura printre subiecte care te apasă. Într-un final, nu ai răspunsuri și auzi aceleași vorbe în diferite forme... „să facem terapie și vedem cum evoluează”.

Acestea nu sunt răspunsuri. Vrei certitudini.

Această lipsă de certitudine nu te lăsa nici să zbori cu gândul departe și să speri dar nici să te pui la pământ să te resemnezi. Că poate terapia face ceva. Stai ca-ntr-o semicomă psihică.

Acum ești într-o altă parte de lume. Te uiți către „malul” celălalt și știi ce era acolo. Din lumea de acolo vii. Îți mai amintești de ea?

Te uiți ca la o poză cu cineva drag care nu mai e? La cel de dinainte? De dinainte de diagnostic.

Te uiți la instanțele foto cu tine și copilul tău. Primele poze în fașă? Poate cele cu aranjamentele din casă, pătuțul, jucăriile luate încă de dinaintea nașterii sale? Poze cu ce le mai trimiteai prietenilor, rudelor?

Te uiți la poza ta, la tine, cel de dinainte de aflare diagnostic. Parcă te uiți ca la un străin, altul decât tine.

Speri către un ceva care au mulți și ai fi putut și tu să ai. Un firesc, o normalitate. Un strigăt pe nume, o privire caldă, un zâmbet inocent, o droaie de întrebări copilărești...

În realitate există un SNC(sistem nervos central) care nu se dezvoltă independent și necesită terapii. Te bucuri de mici progrese și mergi inainte! Acesta este axa pe care te deplasezi, o urmărire de la o zi la alta, de la o testare la alta a achizițiilor.

Știi, părinte drag, care e secretul unui confort sufletesc pentru acest moment?

Să ai posibilitatea să te bucuri de lucruri mărunte. Sigur, viața aduce necazuri care te fac să vezi lucrurile așa. Nu suntem construiți să vedem diverse lucruri, decât în prezența opusului lor.

Știi cum este și la cei fără necaz ca al tău sau de alt fel? Că le creează ei înșiși într-un fel sau altul. Din plictis, din așteptări și din multe alte motive.

Trezește-te, vine dimineața, sună ceasul a viață! Știu, nu este cea de dinainte...

Aceea a fost, abia ai terminat cu cele necesare în urma încheierii ei. Acum ești în cea de după diagnostic.

În drumul din viața acesta sunt mulți ca tine. Ține-i aproape pe ei! Sfătuiește-te cu aceștia și sprijină și tu cu ce poți! Cu cât poți! Uneori energia te lasă și poți promite mai multe decât poți face. E normal. Îți vei găsi echilibrul la un moment dat.

A face lucruri pentru alții este forma non științifică și optimă de reziliență pentru situația proprie. 

În momentele delicate ale vieții, ne ridicăm să ajutăm prin ce putem, oamenii care trec prin ce am trecut noi.

Prin etapele lor prezente, rememorăm instanțele noastre sufletești din trecut. De asemenea, pe alocuri, mai învingem câte un gând ori stare ce a apărut brusc.

Ai grijă de tine, părinte drag!