Autism. Părinții la început de diagnostic II

În articolul anterior am vorbit despre șocul emoțional pe care îl resimt părinții atunci când copilul lor tocmai a fost diagnosticat cu autism. Astăzi, aș vrea să mergem mai departe și să discutăm despre ceea ce se întâmplă după acel moment, despre valul de tulburări psihologice care pot apărea și despre cum putem să le înțelegem și să le gestionăm.

Cum spuneam anterior, aflarea diagnosticului e un eveniment care lovește pe neașteptate, o adevărată „Lebădă Neagră” în viața unei familii. Nimic nu te pregătește pentru așa ceva. Iar emoțiile care urmează sunt puternice și greu de stăpânit. Ajungi să treci, aproape inevitabil, prin aceleași etape cu cele ale doliului: negare, furie, negociere, depresie și, în cele din urmă, acceptare. Până ajungi însă la acceptare, stresul devine parte din viața ta de zi cu zi. Iar când trăiești într-un stres constant, există un risc foarte ridicat să dezvolți probleme de sănătate mintală.

Cum te poate afecta stresul cronic

Corpul și psihicul nostru sunt construite să gestioneze stresul pe termen scurt. Dar când acesta devine o constantă, când nu mai vezi luminița de la capătul tunelului, începe să lase urme adânci.

Inițial, apar reacții firești: neliniște, tristețe profundă, iritabilitate. Dar, dacă nu sunt gestionate la timp și corect, aceste stări pot degenera în tulburări serioase precum anxietatea sau depresia.

Anxietatea se instalează adesea pe nesimțite. La început poate părea doar o grijă normală. Dar apoi începi să simți o teamă continuă, tensiune musculară, palpitații, transpirații reci. Te îngrijorezi fără oprire, pentru orice: evoluția copilului, terapiile, banii, viitorul. Ajungi să eviți anumite situații sau simți o nevoie constantă ca cineva să te reasigure că totul va fi bine. În astfel de cazuri, vorbim deja de o tulburare de adaptare, care apare ca răspuns la un eveniment extrem de stresant.

Anxietatea poate deveni generalizată, ceea ce presupune o îngrijorare excesivă pentru orice aspect al vieții. Părinții unui copil cu autism se pot simți copleșiți de griji care nu le mai dau pace, de la comportamentul copilului, până la reacțiile celor din jur.

Un alt răspuns la stres poate fi apariția atacurilor de panică. Acestea sunt crize intense de frică, cu simptome fizice foarte reale. Poți simți dureri în piept, senzația că nu mai poți respira, transpirație rece. De multe ori, persoanele aflate la primul atac de panică ajung la camera de gardă, convinse că suferă un infarct.

În unele cazuri, experiența traumatizantă a diagnosticului poate declanșa și stres post-traumatic. Această tulburare te face să retrăiești în mod obsesiv momentul șocului. Ca urmare, poți începe să eviți tot ce îți amintește de ziua care ți-a schimbat viața, inclusiv medicul care a pus diagnosticul sau, în cazuri extreme, chiar propriul copil. Pe lângă evitarea traumelor, PTSD-ul poate provoca și stări de hiperactivare, agitație continuă, anxietate, confuzie și teamă. 

În cele din urmă aceste tulburări, dacă nu sunt tratate, pot evolua în depresie. Organizația Mondială a Sănătății avertizează că depresia este deja una dintre cele mai răspândite boli, de care suferă aproximativ 4% din populația planetei. Semnele acesteia nu sunt greu de recunoscut: tristețe care nu mai trece, lipsă de interes pentru activități care altădată îți aduceau bucurie, oboseală permanentă, încetinire psihomotorie, tulburări de somn și altele.

Trebuie să înveți să recunoști aceste simptome și să ai curajul de a cere ajutor. Depresia nu este un moft și nici un semn de slăbiciune. Este o boală serioasă, care are nevoie de tratament specializat.

Și poate cel mai important lucru de reținut, ca părinte, este că nu poți avea grijă de copilul tău dacă nu ai, în primul rând, grijă de propria persoană. 

Neuroplasticitatea: speranța din mijlocul furtunii

În tot acest haos emoțional, există și o veste bună: creierul nostru are o capacitate extraordinară de a se adapta. Această proprietate se numește neuroplasticitate. Este ceea ce ne permite să învățăm lucruri noi, să ne refacem după accidente, să ne adaptăm la situații noi și să facem față imprevizibilului.

La copii, neuroplasticitatea este mai pronunțată decât în cazul adulților. Creierul lor, aflat încă în dezvoltare, este capabil să formeze noi conexiuni, să găsească soluții neașteptate atunci când unele funcții sunt afectate.

De aceea este important să apelezi la unelte de ajutor, precum terapia comportamentală, logopedia, sau terapia ocupațională. Acestea pot ajuta creierul copilului să găsească alte drumuri, să se reorganizeze și să își construiască un viitor mai bun.

Nu trebuie să uităm nici de importanța somnului. Somnul este esențial pentru consolidarea amintirilor, pentru regenerarea neuronală și pentru procesele de învățare. Un copil odihnit este mai pregătit să facă față provocărilor.

Lumina de la capătul tunelului

La început, totul pare întunecat. Ești copleșit de griji, de frică, de incertitudini. Dar, treptat, începi să observi și aspecte pozitive. Un zâmbet timid apărut pe fața copilului tău. Un gest nou, învățat cu greu. O privire plină de iubire.

În cele din urmă realizezi că, deși viața ta nu seamănă cu ce îți imaginai, încă pot exista momente frumoase, mici victorii și bucurii neașteptate.

Înveți că autismul nu este o tragedie. Este o altă formă de a fi. Una care te provoacă, dar care îți și dă șansa să devii mai răbdător, mai empatic, mai puternic.

Important este să nu uiți că nu ești singur. Există o întreagă comunitate de părinți care trec prin aceleași lupte ca tine. Există terapeuți și organizații care îți pot întinde o mână de ajutor. Există speranță.

Nu renunța! Nici la copilul tău, nici la tine!

Bibliografie:

• Călin, A. (2025) Autism. Părinții la început de diagnostic I.
• Danaila, L. (2023). Neuroplasticitatea. Secretul Longevitatii Creierului. Bookzone
• Kübler-Ross, E. (1969). On death and dying. Macmillan.
• Legereon, P. (2001). Cum sa te aperi de stres. Editura Trei.
• Mitrofan, I. (2015). Consilierea și terapia centrată pe traumă. Editura Trei.
• Nalceagian, A. A. (2007). Enigma morţii. Europress Group.
• Stora, J.-B. (1993). Le stress des femmes cadres en France. Editions d'Organisation.