Psihologie clinică, psihoterapie - indicații și contraindicații în simptomatologia psihiatrică

Intervenția psihoterapeutică este limitată la anumite metode, în funcție de situație. Aceasta trebuie să fie specifică, controlată și standardizată având indicații dar și contraindicații precise.

Atât în cărțile de specialitate clinică(tratate de psihopatologie pentru psihologi, tratate psihiatrice, reviste de psihiatrie, orientări terapeutice în psihiatrie etc), sunt scrise informații importante pe baza temei din titlu.

În opinia mea, sunt aspecte pe care unii colegi, formați și ca psihoterapeuți ajung să le omită. Unii din neștiință a gravității lucrurilor, alții poate din autosuficiență. Mulți uită că la bază trebuie să rămână ancorați în perspectiva clinică.

Multe școli de formare sunt create tot de către cei care au impus legal existența lor, trasformând profesionistul într-un cotizant regulat captiv într-un sistem care-l secătuiește de resurse. Nesfârșite ore de dezvoltare personală, module peste module, prețuri dinamice, tabere, conferințe obligatorii etc.

Este un sistem în care dacă nu sunt clienți, fiind mulți psihologi și puțini oameni care cer ajutor, atunci sunt studenții la formări care devin resurse de bani. Cei ce se formează ajung „să asigure” un flux de mișcare nu numai profesional. Sunt oameni care plătesc la suprapreț toate ședințele obligatorii pentru completarea unei formări fără a putea avea un tarif acceptabil, ca de cursant. Și cel mai important mulți poate, fără a ieși cu ceva de acolo!

Ajung o sumedenie de psihoterapeuți cu bani grei dați în formare care lucrează pe o „eugenie” pe grupuri de psihologie știind de la formatori că ei pot face lucruri multe.

Sunt condiții de sănătate mintală care abundă pe străzile de oriunde, în numeroase familii și din păcate, la rubrica de știri. Alături de medicul psihiatru, psihologul clinician, psihoterapeutul trebuie să rămână „în linia întâi”.

S-au observat și psihoterapeuți care în lipsă de clienți ajung să se implice în condiții psihiatrice severe fără o conștientizare a faptului că ei sunt o parte din procesul de ameliorare, nu și vindecare. De la ei putere, fără un medic, se pot duce omul din fața lor la complicații mari.

Sunt tulburări cu degradare gravă a funcțiilor cognitive, psihoze, toxicomanii, perversiuni sexuale ce au contraindicată clar psihoterapia.

De asemenea, sunt contraindicațiile relative ce țin de homosexualitate, tulburarea de personalitate, depresia cronică, vârsta de peste 45 de ani, lipsa de resurse financiare, comportamentele deviante grave, întârzierile mentale într-un nivel sau altul, tulburări bipolare.

Aș mai completa și despre aspecte ce țin de cultura în care s-a dezvoltat individul. Ceea ce pentru o cultură este normal, un obicei spre exemplu, pentru alta poate semăna cu o boala mentală(populații din diferite țări civilizate dar și triburi din diverse zone ale lumii, practică diverse ritualuri, au anumite obiceiuri etc)

Condițiie psihopatologice nu se recuperează prin formările și supraspecializările psihologului. În limitele sale, psihoterapia este foarte benefică dar baza medicală de la care pleacă o tulburare va face tot ce „dorește” în lipsa unei medicații și supravegheri stricte.

Psihoterapia aplicată acolo unde nu trebuie sau în mediul în care își depășește limitele poate provoca evenimente din sfera iatrogeniei și să lase persoana fără resurse psihice sau financiare. Aceasta ajunge captivă într-un lung șir de ședințe care nu se mai termină. Se enumeră: dependența de terapeut, analizele fără final din procesul terapeutic. Unii întrerup medicația psihotropă și ajung la recăderi. Alții ajung să creadă că nu mai au nicio speranță în recuperarea lor.

Nu vă promovați că preluați și astfel de cazuri! Cereți opinii medicale, trimiteți la medic clientul înainte. Le puteți aduce acelor oameni mari pierderi!

Psihoterapia poate fi folosită în mare proporție pentru clientul ce are următoarele condiții(care la evaluarea clinică nu prezintă și substrat medical): nevroză, o perioade stresante în relație/job/familie, crize emoționale în dezvoltarea adolescentină, tulburări din sfera sexualității, tulburări de adaptare și de integrare socială, situații stresante, traumatizante, dependențe emoționale, psihoze în afara episoanelor acute, anxietate, depresie în faze stabilizate medicamentos boli psihosomatice, tulburări alimentare, disforia de gen etc.

Sunt formatori care eludează aspectul clinic, răspândind ca și crez, exclusiv abordarea holistică a individului. Face acest lucru fără a se opri asupra detaliilor evidente care indică clar o condiție psihiatrică serioasă sau de altă specialitate medicală. Mulți îi învață pe studenți să abordeze cazurile clinice folosind exclusiv psihoterapia. Acest aspect îmi este clar din modul în care virează discuția cu unii colegi despre o psihopatologie sau alta. Pentru mulți, psihoterapia pare un panaceu al sănătății mentale.

Efectele cele mai nocive sunt atunci când cei ieșiți din școlile de formare ajung să emită păreri neavizate. Emit păreri bazate pe pregătirea lor psihoterapeutică pentru condiții ce aparțin semeiologiei psihiatrice.

Nu suntem medici să identificăm rapid modificările subtile din perioada prodromală a unei afecțiuni psihice. Mai grav este că mulți specializați în psihologie dar nefiind medici, se grăbesc să ia persoana ca atare și să considere că aceasta are doar o perioadă mai dificilă.

O decompensare psihotică însoțită de acte de autoagresivitate și agresivitate, o depresie avută ani la rând cu ideații suicidare cu grijă ascunse, pot trece neobservate de un „nespecialist” în medicină. Poate o anxietate care duce la epuizare organică ori niște voci, vedenii care pun la cale să împingă alți oameni în fața trenului și nu numai...

Psihologii și psihoterapeuții ce au specialitatea făcută pe partea clinică învață din cărți scrise de către psihiatri. Semiologia psihiatrică este vastă însă. Aceasta are particularități ce țin și doar de discipline medicale(ex: fiziologie, endocrinologie, farmacologie, neurologie, gastroeneterologie, cardiologie, toxicologie, metabolice etc). Un psiholog nu are de unde ști diferite detalii. Ce vom face noi ca psihologi/psihoterapeuți în fața unui om care are o boală organică dar care a venit/a fost adusă pentru manifestări din sfera psihiatrică?Ce se va avea mai întâi în vedere pentru ameliorarea imediată? Am fi știut dacă eram medici!

PS: Nu este un articol generat cu inteligența artificială și nici ajustat de aceasta. Articolul are la bază noțiuni din cărți fizice, concrete din domeniul psihiatriei și psihopatologiei. De asemenea, nu exclud ca articolul să fie mult încărcat de subiectivism. Poate să prezinte pe alocuri „fracturi” în diferite idei și interpretări care pot părea ciudate. Este alegerea fiecăruia să își folosească mintea și să judece așa cum dorește. Aceasta reprezintă munca unui om, cu bune și rele. Cel puțin, voi fi bucuroasă să știu că va fi persoana sa autentică.